„Nu trebuie să dai neapărat la Facultatea de teatru ca să iubeşti teatrul, cum nu trebuie neapărat să fii un actor bun ca să poţi fi un spectator bun”

Sabina Balan. Foto: Carmen Moraru

* marginalii la cea de-a IV-a ediţie a Festivalului AmfiTeatru, organizată la Botoşani, la Teatrul „Mihai Eminescu”

În timpul Festivalului AmfiTeatru, un domn coordonator al unei trupe din afara Botoşaniului mă întreabă aproape uimit: "Ce se întâmplă aici la Botoşani, de aveţi atât de mulţi tineri talentaţi şi dornici de teatru?!" iar eu, înţelegând că dumnealui vrea să ne facă un compliment, am zâmbit şi am tăcut. Dar întrebarea era pe bune...

De ce tocmai noi, câţiva puştani care au descoperit teatrul ca pe a 8-a minune a lumii, ne-am găsit să ne "înhăităm" cu instituţii publice respectabile, să convingem oamenii mari (adulţii) că merită să investească într-un festival de teatru şi, mai presus de toate, să ne asumăm responsabilitatea pentru organizarea unui astfel de festival? Nu cred că e "nebunia vârstei" ceea ce simţim noi - pentru că am văzut şi oameni maturi, sănătoşi şi trecuţi de prima tinereţe care fac astfel de lucruri - şi nici nu cred că e un soi de teribilism juvenil - deşi sună foarte bine, în forul tău interior, cuvântul "organizator" când i-l spui orgoliului tău personal... E mai degrabă vorba de o dorinţă de a împărtăşi celorlalţi ceea ce simţim noi, şi cum nu prea putem face asta prin cuvinte, am ales să ne exteriorizăm pasiunea pentru teatru prin spectacole şi prin acest festival.

Teatrul pentru adolescenţi e o chestie foarte "mişto" - şi mă adresez tuturor când spun asta. Nu pentru că eşti pe scenă şi te vede toată lumea, pentru că oricum în clipa aceea emoţiile sunt înfricoşătoare, nu pentru că apoi te recunosc colegii prin liceu şi, în niciun caz pentru aplauzele de la final (bine, şi acelea sunt frumoase...), ci pentru că e ca o vizită la psiholog, unde tu însuţi eşti propriul tău psiholog şi propriul tău pacient şi ai ocazia să te descoperi aşa cum nu ai fi făcut-o niciodată rezolvând temele la matematică. Şi îţi trebuie doar o fracţiune de secundă să îţi dai seama de asta! E ceva ce nu se poate explica, pentru că e o experienţă intimă şi depinde doar de tine dacă o percepi aşa, sau pur şi simplu ca pe "altceva de făcut decât temele la matematică".

Apoi vine şi latura asta socială... Mergând la festivaluri de teatru, întâlneşti tineri ca tine de peste tot din ţară, care nu numai că au aceeaşi pasiune pentru teatru, dar de cele mai multe ori avem ocazia să ne-o manifestăm împreună şi, bineînţeles, asta ne leagă şi ne face să învăţăm şi mai mult unii de la ceilalţi. Ca să nu mai vorbim de oamenii frumoşi care vin acolo special pentru noi să ne vorbească, să facă workshop-uri de teatru / dramaturgie / coregrafie şi să ne dea câte puţin din bagajul lor... Un exemplu minunat de astfel de festival este cel de la Alexandria, Teleorman, care se organizează în fiecare vară - Ideo Ideis, şi ca el mai sunt multe, în multe oraşe ale ţării, care ajută tinerii să se întâlnească şi să aibă cele mai plăcute revelaţii prilejuite de teatru.

Spre asta am vrut să ne îndreptăm şi noi cu festivalul AmFiTeatru. Un pretext pentru adolescenţii oraşului Botoşani, în primul rând, de a vedea teatru jucat de cei ca ei, de a face cunoştinţă şi de a învăţa unii de la ceilalţi. Un cadru în care tinerii din orice oraş al ţării să poată cunoaşte Botoşaniul şi pe noi, cei pasionaţi de teatru, care locuim în el. Nu cred că asta ne face mai speciali, vizavi de restul copiilor din alte locuri sau care nu au descoperit încă plăcerea pentru această formă de artă - apropo de întrebarea de la care am plecat, dar cred că atunci când îţi doreşti să faci ceva şi chiar ACŢIONEZI, poţi să faci totul să pară mai uşor! În final, impactul educativ e mult mai mare decât îşi închipuie unii, şi, chiar dacă efectele nu se vad neapărat pe termen scurt, astfel de experienţe sunt aur curat pentru viitorul nostru (o spun din proprie experienţă). Nu trebuie să dai neapărat la facultatea de teatru ca să iubeşti teatrul, cum nu trebuie neapărat sa fii un actor bun ca să poţi fi un spectator bun - şi asta, uneori, ajunge să fie mai important.

Revenind la ediţia aceasta a festivalului AmFiTeatru pe care, noi, Atelierul de teatru, l-am organizat împreună cu Asociatia AmFiTeatru 2006, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani, Primăria şi Inspectoratul Şcolar Judeţean Botoşani, nu putem spune că am resimţit foarte tare stresul şi greul, pentru că am făcut totul cu entuziasm (un entuziasm care ne-a mirat până şi pe noi...), ideile au curs gârlă, de la lipirea paşilor coloraţi în faţa teatrului - ca, trecătorii, atunci când merg cu privirea în asfalt, să fie ghidaţi spre teatru, până la standul cu limonadă din holul teatrului şi trocul cu lucruri drăgălaşe. Nici nu mai ştim care, când a venit cu ideea, ne-am mobilizat împreună cu voluntarii - nişte copii foarte drăguţi din liceul nostru care ne ascultau (uimitor!) şi am început să alergăm. Totul semăna cu o joacă de copil, pentru că ne dădeam seama că facem nişte lucruri mari, dar le făceam în stilul nostru, cu riscurile asumate... şi la sfârşit... a ieşit! Cam ăsta a fost şi mesajul pe care am vrut noi să-l transmitem: că nu trebuie neapărat atâta seriozitate, pretenţiozitate şi sentenţiozitate, care oricum nu se prea potrivesc vârstei noastre, ca să faci ceva cu adevărat frumos şi util. Şi le mulţumim tuturor celor care au înţeles asta!

Sabina Balan,

Colegiul naţional „Mihai Eminescu” Botoşani 
Articol publicat în primul număr al Revistei "Tineri jurnalişti, fără frontiere" 

„Radiografie” a învăţământului românesc, în „anul de graţie” 2012

* interviu cu profesor dr. Elena Agachi, consilier educativ la Colegiul naţional A.T. „Laurian” Botoşani

- Cu ani în urmă, participam împreună cu un grup de adolescenţi cu care făcusem echipă în pregătirea primei ediţii a Festivalului „Heartrock” la un curs de leadership la Neptun. Atunci aflam pentru prima dată despre învăţământul nonformal. Tot atunci descopeream, împreună cu adolescenţii care nu erau deloc încântaţi de faptul că ajunseseră la mare şi aveau cursuri opt ore pe zi (dimineaţa şi după – amiaza!!!), cât de captivant e să înveţi prin intermediul a tot felul de jocuri, unul mai creativ decât altul. În anul de graţie 2012, în timpul anului şcolar, ce mai înseamnă orele de şcoală? Sunt, cumva, un melanj între clasicismul de altădată şi „şcoala altfel”?

- Nu pot vorbi decât de orele mele. În general, mă străduiesc să nu mă plictisesc la ore, prin urmare, să nu-i plictisesc nici pe copii. Desigur, am pentru o scurtă perioadă, sper, o responsabilitate în plus (aceea de consilier educativ) şi, nefiind degrevată de vreo oră, acum am mai puţin timp să concep nişte ore aşa cum le-aş dori. Nu sunt pentru ore formale, nu-mi place să pierd timpul strigând catalogul, întrebând: ”Dragi copii, ce-aţi avut de învăţat pentru azi la română?” de parcă nu aş şti ce au avut...

Şcoala ”altfel” se poate face, dar nu cum s-a făcut în ”săptămâna altfel”; şcoala ”altfel” se poate cu elevi binecrescuţi şi treziţi; pentru asta şi părinţii trebuie să-şi dea concursul. Cea mai frumoasă carte nu e cea pe care ţi-o cere Agachi la curs, ci aceea pe care mama sau tata te-au convins să o citeşti! În clasa a IX - a ne vin elevi care nici nu au auzit de ”cărţile copilăriei”...ce putem scoate din ei? Doar nişte copii mai atenţi, eventual. Un profesor, oricât ar fi de bun, nu poate suplini ceea ce e de datoria părinţilor.
- V-aţi confruntat în ultimii ani cu fel şi fel de reforme în învăţământ, multe de-a dreptul năstruşnice. A fost şi ceva bun în toate experimentele, sau aţi fost doar nişte cobai pe care nu i-a întrebat nimeni de sănătate?

- Nu-mi place să mă plâng, dar afirm cu tărie că e chiar interesant să te strecori printre reforme şi printre tot felul de ”şefii”. Aşadar, reformele, dacă eşti extrem de obedient, sunt, desigur, stupide, dar dacă îţi urmezi obiectivul tău, acela de a fi alături de elevii tăi, indiferent ce, atunci nu te mai supără ”reformele”, ci propria ta neputinţă.
- Ce ar mai fi de făcut, în ideea unei oarece normalităţi, de care se simte nevoia în existenţa din ce în ce mai bulversantă a anilor postdecembrişti?…

- Să ne facem toţi, indiferent ce meserie avem, DATORIA! Asta e de făcut!

De pildă, gunoierul pe care îl întâlnesc în dreptul blocului meu, dimineaţa, când îmi plimb câinele... dacă duminică nu vine la serviciu, voi avea o duminică plină de coji de seminţe şi de pahare de plastic aruncate pe trotuar. Norocul meu e că el vine în fiecare zi şi în fiecare zi o ia de la capăt, mai cu năduf, aşa cum le stă bine românilor. Normalitatea ASTA E!
- Sunteţi un profesor iubit de elevi, realmente apropiat. Eu am avut profesori care păstrau o distanţă cât se poate de rigidă între ei şi adolescenţi, bariera era mai mult decât evidentă. Cât de mult s-a schimbat relaţia profesor – elev şi care e trendul, pe mai departe? Am văzut numeroase fotografii cu actualii şi foştii elevi veniţi să vă colinde şi am remarcat, nu o dată, căldura cu care îi trataţi pe „dramişti”…

- ”Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu...”, eu sunt un vampir de energie! Ei mă alimentează cu energie şi lor le datorez totul! Dacă ei păstrează amintiri bune, eu nu mai am nimic de comentat. Nu ţin la notele mici, sunt excesiv de subiectivă, probabil de asta, însă aş dori să ştii ceva: pe niciun stat de plată nu se poate estima o sumă pe care eu personal aş putea să o primesc de la guvernul român pentru munca mea: munca mea, a noastră, a profesorilor care-şi fac cu orice preţ meseria asta, care sunt dotaţi pentru ea (pentru că sunt şi în rândul profesorilor oameni care şi-au greşit cariera!) nu se poate trece pe niciun stat de plata: satisfacţia e enormă!
- Pentru că tot a venit vorba, ştiu că aţi pus foarte mult suflet în tot ce înseamnă „Drama Club”. După mai bine de un deceniu de la înfiinţarea trupei, gândesc că se poate detalia impactul actoriei asupra adolescenţilor… I-a schimbat? În ce mod? În altă ordine de idei, cum îi văd colegii lor pe tinerii artişti? Nu îi tratează ca pe „altă specie”, de neînţeles?

- Dramiştii sunt ciudaţi. Unii sunt elevi foarte buni, alţii mai au şi probleme, rebeli fiind prin natură. Eu îi încurajez pe toţi şi îi admir: mi-ar fi plăcut să fiu în pielea lor, indiferent de consecinţe. Mulţi dintre ei sunt studenţi la actorie, chiar actori, alţii sunt regizori de film sau de teatru. Sunt mândră de ei şi de instructorii lor. Nu de puţine ori, fac pe ”avocatul diavolului” şi-i apăr în faţa colegilor mai exigenţi. Mi-o iau întotdeauna, cum se zice, dar FENOMENUL DRAMA CLUB continuă şi asta e foarte important!
- Sunteţi consilier educativ la Laurian, unde „gestionaţi”, într-o formulă mai degrabă „pro bono”, activităţile extraşcolare. Ce ar fi de schimbat în domeniu, pentru că lucrurile nu sunt tocmai pe făgaşul normal?

- Eu am încercat să schimb câte ceva: sunt selectivă. De pildă, în fiecare zi ne vin 3-4 mailuri cu tot felul de invitaţii la concursuri sau activităţi, ca pe vremuri. Alegem, alegem cu riscul de a fi priviţi destul de rău pe linie ierarhică. Nici dacă eşti perfect obedient nu e un mare câştig: devii foarte vulnerabil. Personal, am ales calea internetului, am conceput un blog al liceului, am făcut promovare. Continuu să aloc ore din viaţa mea acestui blog şi nu e rău: ARACIP ne-a acordat un ”excelent” pentru activitatea pe bloguri, pentru faptul că menţinem comunicarea cu elevii şi foştii elevi pe site şi pe bloguri. Suntem destul de puţini în ţară, care fac asta, după câte ştiu. Orice se poate schimba! Doar nu trebuie să ne uităm mereu în puşculiţă şi să ne lamentăm de discrepanţă. E minunat dacă noi ne simţim bine făcând un lucru, nu trebuie neapărat recunoscut sau nu trebuie să muncim cu gândul la recunoaştere...
- Ce e de schimbat şi la „făgaşul” pe care merge tânăra generaţie actualmente?

- Mentalitatea! Şi ea începe de la părinţi! Când părinţii vor fi prietenii copiilor lor, totul va fi minunat!
- Care ar fi formula optimă pentru un „bacalaureat curat”, că tot se apropie?

- Generaţia mea nu a copiat! Nici nu ne-am pus problema! Asta trebuie să se întâmple: să nu se poată copia nici la bac, nici la facultate! De ce să învăţăm să furăm de la 18 ani, poate chiar mai devreme? De ce să vrem să învăţăm asta?
- Ce calităţi credeţi că ar trebui să aibă un om care să conducă destinele învăţământului în România? Mă uit şi mă crucesc când mă intersectez pe site-urile de ştiri sau pe la televiziuni cu scandalurile ce ţin cap de afiş în ultima perioadă (şi nu numai!!!) atunci când vine vorba de nominalizări de miniştri. Chiar nu avem în România oameni care să fie capabili, pe de-o parte şi care să nu poată fi contestaţi de nimeni, pe de altă parte?

- Să fie TREZIT! Dar, ca să ajungi ministru, nu trebuie, acum,  decât relaţii! Din păcate valoarea nu e la mare căutare în România.
- Fiica dumneavoastră e studentă la Bruxelles şi mai ştiu că mulţi alţi tineri din Botoşani studiază în străinătate. De ce? Nu aţi avut încredere în sistemul de învăţământ superior din România? Sau v-aţi gândit la ce se întâmplă când termină facultatea un tânăr pe plaiurile mioritice…
- Facem enorme sacrificii, ca familie, să o putem ţine la studii acolo. Evident, nu pot avea încredere într-un sistem cvasi-terminat. Când vin la mine foştii mei elevi, la Crăciun, fac un sondaj... Aproape toţi spun că îşi plătesc examenele! Eu nu am plătit niciun examen pentru fata mea. Niciunul. Ce notă a luat, aceea a fost. Şi nici acum nu plătesc decât taxa anuală de acolo. Atât. Şi mi se pare corect.

- Vă  mulţumesc.

Interviu realizat de Carmen MORARU, 

Publicat în primul număr al Revistei "Tineri jurnalişti fără frontiere" - 

editată cu finanţarea Primăriei Botoşani şi a Asociaţiei "Floare albastră"

Bogdan Ota, Filarmonica Botoşani şi Corul "Anima Musicae" al Liceului de artă "Ştefan Luchian" Botoşani, în concert la Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani - pe 8 iunie 2012