Lungul drum al zilei către noapte pentru pieţarii de lângă noi...

De câte ori ne gândim la sărăcia îndurată de mulți oameni, în zilele de astăzi, ne abatem de la modul în care aceștia încearcă din răsputeri să-și susțină familia și să-și mențină un trai decent și trasăm direct o linie reprezentată de negativism, în care societatea are principala vină. Niciodată nu este bine să judecăm pe cei din jur, căci fiecare face eforturi pentru a mai urca o treaptă.  Un astfel de exemplu, împletit cu modestie profundă, ne-o dau oamenii din piețe, care îndură vântul și gerul iernii, ploile toamnei sau căldura insuportabilă din timpul verii, pe lângă pretențiile clienților și amărăciunea zilelor.

Dacă pentru unii oameni o zi de sâmbătă înseamnă relaxarea după o săptămână de activitate, pentru  oamenii care își câștigă existența vânzând în piață reprezintă o zi în care se trezesc cu noaptea-n cap, când luna încă veghează și își pregătesc mărfurile gata de pus pe tarabe, spre vânzare.

Orele ce urmează a fi îndurate sunt numărate pe ceas prin statul în picioare și atragerea clienților, dar munca reprezintă satisfacția lor sufletească. Când se apropie vreun doritor de produse proaspete, omul nostru nu vrea decât să-i satisfacă dorințele. Ar vrea să mai lase câțiva bănuți din preț, dar...el cu ce sa mai rămână? Speranța că azi va fi mai bine decât ieri și mâine poate chiar mai bine îl încăpătânează pe vânzător să nu se piardă cu firea sau să-și plângă de milă. Știe că Dumnezeu le rânduiește pe toate și împarte fiecăruia cât poate duce. Credința lor îi face atât de sinceri și onești. Știu că nu au nimic în plus de câștigat dacă ar incerca să mintă cu privire la preț și cantitate. 

Clienții matinali se pierd în aglomerația dimineții de sâmbătă. Apar alții după câteva zeci de minute. Totul decurge parcă după același tipar - se uită după cel mai bun preț, analizează rând pe rând tarabele cu produse în căutarea calității, încearcă să negocieze prețul. Dacă se reușește o negociere favorabilă, se observă satisfacția printr-un zâmbet subtil pe fața clientului, în timp ce vânzătorul înclină capul, mulțumit că și-a vândut marfa...

Mai retrași, câțiva bătrâni așteaptă să vândă o sticlă cu lapte, o găină, câteva kilograme de ceapă și câteva legături de pătrunjel.  Figurile lor pe care se citesc anii trecuți te induioșează. Cer să li se cumpere acele puține  produse cu care au străbătut atâta drum pentru a câștiga și ei câțiva bănuți pentru medicamente sau pentru a-și completa venitul modest. Am vrea să trecem pe lângă ei deseori nepăsători, dar ochii se ațintesc asupra lor, gândindu-ne că ar putea fi bunicii noștri și îi privim, lung, cu duioșie...

Tumultul continuă, treptat,  până pe la orele după amiezei. Chiar dacă lăzile cu produse s-au golit, de pe tarabe s-au cam vândut legumele și fructele sau clienții s-au repezit la casele lor, agitația din sufletele vânzătorilor nu s-a sfârșit. Știu că mâine îi așteaptă o zi la fel de încărcată, în care trebuie să se trezească la aceeași oră și să înfrunte greutățile ce par să nu se sfârșească.

Ziua se termină cu aceeași speranță la toți” Doamne-ajută să fie mâine mai bine !”. 

Raisa Ripiceanu, Colegiul national A.T. Laurian