„15 ianuarie 1850”, în viziunea adolescenţilor de la Colegiul „Mihai Eminescu” Botoşani

Cu mai bine de cinci ani în urmă, propuneam profesorilor de limba română de la Colegiul “Mihai Eminescu” Botoşani o temă pentru elevii lor: o întoarcere în timp, urmată de scrierea unor mini-eseuri legate de ziua în care a venit pe lume Mihai Eminescu. Am primit, în acea vreme, texte extrem de interesante. Unele au fost publicate într-o pagină specială în “Monitorul de Botoşani”, iar cele mai multe în broşura “Sunt ziua în care s-a născut poetul”, apărută la Editura “Agata”. Le reiau, pe blogul dedicat liceenilor botoşăneni, pentru farmecul şi ineditul lor (Carmen Moraru) 

“Deşi afară e o iarnă grea, chinuitoare, o rază de lumină a inundat sufletele familiei Eminovici cu căldură şi iubire. Pe lume, a venit un nou membru al familiei. Pruncul, mic cât un ghemotoc şi alb ca zăpada proaspăt ninsă, stătea lângă sânul mamei pentru a fi ferit de tot ceea ce îi poate face rău. Peste tot zăpadă, iar casa, înconjurată de copaci brumaţi, părea un colţ de Rai. Totul e feeric, în casă mocneşte focul, iar pe copilaşul ce a adus odată cu naşterea sa şi fericirea părinţilor îl va chema Mihai, Mihai Eminovici!” (Roxana BRUMĂ )

O viaţă de om
"15 ianuarie 1850: Noapte. Ger. Întuneric. Taină…O zbatere în spaţiul nelimitat al nefiinţei. Cutremur. Freamăt. Murmur. Plânset. Suspin…Un scâncet. Lumină, căldură, zâmbet. O altă viaţă. Aşa apăreau stele noi, aşa se făceau şi se desfăceau destine. Aşa trebuie să fi fost şi naşterea Poetului. Învăluită în taină, legenda devenise viaţă adevărată. Natura se află deja, în cea mai desăvârşită dispersie, în Poet… Tot ea nu l-a considerat un trădător pentru că a dezvăluit atâtea din misterele sale, ci a vrut să-l aducă, cât mai repede, la sânul ei… 

15 iunie 1889: Zi. Căldură. Lumină. O clipă pe ceasul îngheţat al nemuririi. Pentru o legendă. Nemurire. Clipă. Nemurire. Nimic”. (Răzvan OLARU)

„Boţul de humă”
“O zi geroasă de iarnă, cu cer senin şi cu zăpada scârţâind sub tălpi. E linişte. În aer, însă, pluteşte ceva. Moaşa Anghelina s-a trezit mai devreme şi se pregăteşte să meargă la biserică. Pe când soarele s-a ridicat cam la o suliţă la orizont, la uşa sa se aude o bătaie insistentă. Căminarul Gheorghe Eminovici o roagă să vină la casa de lângă Biserica „Uspenia”. Al şaptelea copil al familiei se pregătea să vină pe lume. Luceafărul încă străluceşte pe cer. Un copil dolofan, cu ochii strălucitori şi negri priveşte mirat tot ce este în juru-i, în timp ce toţi din familie aşteaptă să atingă şi să mângâie „boţul de humă”…

E duminică, la Biserica „Uspenia” Sfânta Liturghie s-a terminat, iar credincioşii părăsesc smeriţi şi luminaţi sfântul lăcaş”. (Alexandra HREAPCĂ)

Primul plânset
“Mare a fost bucuria lor, când a apărut pe lume, la 15 ianuarie 1850, cel de-al şaptelea fiu al lor. Primul plânset, prima răsuflare…Emoţia îi cuprinde pe cei doi părinţi şi îi năpădesc lacrimile.  Dar nu sunt lacrimi de tristeţe, ci de fericire. Fiorii o cuprind pe mama sa când îşi ia pentru prima dată copilul în braţe. Atât de fragil… parc-ar fi un bibelou şi se teme să nu-l spargă. Băieţelul a adus atâta căldură în sufletele şi în casa familiei sale că nimeni şi nimic, nici chiar frigul năprasnic de afară nu o poate doborî. Ah…şi dac-ar şti cine are să fie acest bebeluş peste ani, nemărginită ar fi fericirea lor. Dar acum ei ştiu doar că e la începutul drumului vieţii şi că îl vor îndruma numai spre bine”. (Elena Adelina ROTARIU)

Se naşte Luceafărul
“Întuneric. Pustietate. Nimic nu mai răsuflă. Pământul parcă a murit. Astrele discută între ele. Soarele încearcă să ia decizii, dar nu găseşte nici o soluţie…Ce să fie oare? Se zvoneşte că trebuie să se nască un copil, dar un copil special, care o să rămână în mintea oamenilor… Lămurit că pruncul va deveni o persoană mai aparte, Soarele decide să îi asigure un loc în Univers…un loc deosebit. Se gândeşte să-l facă planetă, dar nu o să-l vadă nimeni. Ar fi frumos dacă ar domni noaptea asupra satului în care s-a născut. Aşa că, ce altceva să-l facă dacă nu o stea? Numai că era prea comun şi greu de găsit. Mai stă Soarele şi se gândeşte o vreme… Deodată, îi apare în minte o lumină puternică, sclipitoare, cum nu a mai întâlnit vreodată. Hotărăşte ca acest om ar fi nimerit să fie reprezentat de acea luminiţă, ce e stăpânul stelelor. Aşa s-a născut Luceafărul poeziei”. (Andreea MUNTEANU)

Gălăgiosul
“Pe 15 ianuarie, afară era un ger de crăpau pietrele, răstimp în care în casă focul ardea liniştit în soba cea mare. Rudele făceau o zarvă mare, agitându-se şi aşteptând naşterea copilului. Fraţii mai mari, cu sufletul la gură, aşteptau pe sobă să se nască copilul, sperând că va fi fetiţă. Spre seară, s-a născut copilul mult aşteptat, un băieţel ce nu se oprea din plâns. Nu după mult timp, el a fost botezat la biserica din Botoşani care se numeşte „Uspenia”.

 În timpul botezului, plângea atât de tare, că răsuna toată biserica. Acela era semnul că avea de spus lumii foarte multe”. (Alice CONSTANTINICĂ)

Medic sau poet?!
“Pe 15 ianuarie 1850, pe o vreme geroasă s-a născut Mihai Eminescu. În acea zi, copiii se jucau pe-afară cu săniile şi făceau oameni de zăpadă. Raluca Eminovici avea de purtat o sarcină grea. 

Ea şi Gheorghe aşteptau să se nască al şaptelea prunc al lor. Fiindcă se trăgeau din familii de boieri, aveau cu ce să îl crească pe noul născut, adică pe Mihai. Când s-a născut, a fost mic şi frumos, iar părinţii lui s-au bucurat de el, crezând că o să ajungă medic, numai că el a profesat ca poet”.
(Valentin TODERIUC)

Banii n-aduc fericirea!
“La Ipoteşti, atmosfera de pe 15 ianuarie era una săracă, pentru că mulţi oameni din sat aveau o situaţie materială precară. Majorităţii oamenilor nu le păsa că nu aveau ce pune pe masă a doua zi, ei erau fericiţi pentru că erau sănătoşi. Şi mai bucuroasă era acea familie în care s-a născut cel de-al şaptelea copil – ce avea să devină cel mai mare poet roman”. (Codruţ – Ciprian BUŢERCHI)

La gura sobei
“Era o zi geroasă de iarnă. Zăpada acoperea drumurile din Ipoteşti. Săniile trase de cai cu greu îşi făceau loc printre nămeţi, aducând acasă vreun călător îndrăzneţ, ce fusese plecat la târg, la Botoşani. 

 

Uliţele care altădată erau animate de copii şi de vitele care se întorceau de la păscut, acum erau pustii. Până şi năzdrăvanii de copii care s-au bătut toată ziua cu zăpadă s-au retras la căldura sobei. Din hornuri se ridicau spre cerul îngheţat fuioare albe de fum. Luminiţele jucăuşe ale lămpilor se vedeau la ferestrele caselor. Luna veghea de sus, făcând să strălucească zăpada şi parcă anunţând apariţia celui care avea s-o cânte în toate poeziile sale. Într-una din aceste case, ascunsă de albul pur al zăpezii, avea să se nască „Luceafărul poeziei româneşti”. (Şerban SEMENESCU)