 |
| Sabina Balan. Foto: Carmen Moraru |
În timpul Festivalului AmfiTeatru, un domn coordonator al
unei trupe din afara Botoşaniului mă întreabă aproape uimit: "Ce se
întâmplă aici la Botoşani, de aveţi atât de mulţi tineri talentaţi şi dornici
de teatru?!" iar eu, înţelegând că dumnealui vrea să ne facă un
compliment, am zâmbit şi am tăcut. Dar întrebarea era pe bune...
De ce tocmai noi, câţiva puştani care au descoperit teatrul
ca pe a 8-a minune a lumii, ne-am găsit să ne "înhăităm" cu
instituţii publice respectabile, să convingem oamenii mari (adulţii) că merită
să investească într-un festival de teatru şi, mai presus de toate, să ne asumăm
responsabilitatea pentru organizarea unui astfel de festival? Nu cred că e
"nebunia vârstei" ceea ce simţim noi - pentru că am văzut şi oameni
maturi, sănătoşi şi trecuţi de prima tinereţe care fac astfel de lucruri - şi
nici nu cred că e un soi de teribilism juvenil - deşi sună foarte bine, în
forul tău interior, cuvântul "organizator" când i-l spui orgoliului
tău personal... E mai degrabă vorba de o dorinţă de a împărtăşi celorlalţi ceea
ce simţim noi, şi cum nu prea putem face asta prin cuvinte, am ales să ne
exteriorizăm pasiunea pentru teatru prin spectacole şi prin acest festival.
Teatrul pentru adolescenţi e o chestie foarte "mişto"
- şi mă adresez tuturor când spun asta. Nu pentru că eşti pe scenă şi te vede
toată lumea, pentru că oricum în clipa aceea emoţiile sunt înfricoşătoare, nu
pentru că apoi te recunosc colegii prin liceu şi, în niciun caz pentru
aplauzele de la final (bine, şi acelea sunt frumoase...), ci pentru că e ca o
vizită la psiholog, unde tu însuţi eşti propriul tău psiholog şi propriul tău
pacient şi ai ocazia să te descoperi aşa cum nu ai fi făcut-o niciodată
rezolvând temele la matematică. Şi îţi trebuie doar o fracţiune de secundă să
îţi dai seama de asta! E ceva ce nu se poate explica, pentru că e o experienţă
intimă şi depinde doar de tine dacă o percepi aşa, sau pur şi simplu ca pe
"altceva de făcut decât temele la matematică".
Apoi vine şi latura asta socială... Mergând la festivaluri
de teatru, întâlneşti tineri ca tine de peste tot din ţară, care nu numai că au
aceeaşi pasiune pentru teatru, dar de cele mai multe ori avem ocazia să ne-o
manifestăm împreună şi, bineînţeles, asta ne leagă şi ne face să învăţăm şi mai
mult unii de la ceilalţi. Ca să nu mai vorbim de oamenii frumoşi care vin acolo
special pentru noi să ne vorbească, să facă workshop-uri de teatru /
dramaturgie / coregrafie şi să ne dea câte puţin din bagajul lor... Un exemplu
minunat de astfel de festival este cel de la Alexandria, Teleorman, care se
organizează în fiecare vară - Ideo Ideis, şi ca el mai sunt multe, în multe
oraşe ale ţării, care ajută tinerii să se întâlnească şi să aibă cele mai
plăcute revelaţii prilejuite de teatru.
Spre asta am vrut să ne îndreptăm şi noi cu festivalul
AmFiTeatru. Un pretext pentru adolescenţii oraşului Botoşani, în primul rând,
de a vedea teatru jucat de cei ca ei, de a face cunoştinţă şi de a învăţa unii
de la ceilalţi. Un cadru în care tinerii din orice oraş al ţării să poată
cunoaşte Botoşaniul şi pe noi, cei pasionaţi de teatru, care locuim în el. Nu
cred că asta ne face mai speciali, vizavi de restul copiilor din alte locuri sau
care nu au descoperit încă plăcerea pentru această formă de artă - apropo de întrebarea
de la care am plecat, dar cred că atunci când îţi doreşti să faci ceva şi chiar
ACŢIONEZI, poţi să faci totul să pară mai uşor! În final, impactul educativ e
mult mai mare decât îşi închipuie unii, şi, chiar dacă efectele nu se vad neapărat
pe termen scurt, astfel de experienţe sunt aur curat pentru viitorul nostru (o
spun din proprie experienţă). Nu trebuie să dai neapărat la facultatea de
teatru ca să iubeşti teatrul, cum nu trebuie neapărat sa fii un actor bun ca să
poţi fi un spectator bun - şi asta, uneori, ajunge să fie mai important.
Revenind la ediţia aceasta a festivalului AmFiTeatru pe
care, noi, Atelierul de teatru, l-am organizat împreună cu Asociatia AmFiTeatru
2006, Teatrul "Mihai Eminescu" Botoşani, Primăria şi Inspectoratul
Şcolar Judeţean Botoşani, nu putem spune că am resimţit foarte tare stresul şi
greul, pentru că am făcut totul cu entuziasm (un entuziasm care ne-a mirat până
şi pe noi...), ideile au curs gârlă, de la lipirea paşilor coloraţi în faţa
teatrului - ca, trecătorii, atunci când merg cu privirea în asfalt, să fie
ghidaţi spre teatru, până la standul cu limonadă din holul teatrului şi trocul
cu lucruri drăgălaşe. Nici nu mai ştim care, când a venit cu ideea, ne-am
mobilizat împreună cu voluntarii - nişte copii foarte drăguţi din liceul nostru
care ne ascultau (uimitor!) şi am început să alergăm. Totul semăna cu o joacă
de copil, pentru că ne dădeam seama că facem nişte lucruri mari, dar le făceam
în stilul nostru, cu riscurile asumate... şi la sfârşit... a ieşit! Cam ăsta a
fost şi mesajul pe care am vrut noi să-l transmitem: că nu trebuie neapărat
atâta seriozitate, pretenţiozitate şi sentenţiozitate, care oricum nu se prea
potrivesc vârstei noastre, ca să faci ceva cu adevărat frumos şi util. Şi le
mulţumim tuturor celor care au înţeles asta!
Sabina Balan,
Colegiul naţional „Mihai Eminescu” Botoşani Articol publicat în primul număr al Revistei "Tineri jurnalişti, fără frontiere"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu