sâmbătă, 13 octombrie 2012

Jurnal de vară

Un text menit să vă aducă aminte de canicula "salvador-daliană" din această vară, apărut în numărul din septembrie al Revistei "Tineri jurnalişti fără frontiere"
Nu cunosc foarte bine legile fizicii, dar trebuie să existe o legătură între timp şi temperatură. Altfel, nu-mi explic două lucruri fundamentale. Unu, cum de a avut Dali inspiraţia să picteze ceasul ăla fluid (Salvador Dali - "Persistenţa Memoriei"). Şi doi, cum se face că o zi de vară - caniculară - trece infinit mai greu decât o zi răcoroasă a oricărui alt anotimp... Sau poate că Dali tocmai din asta s-a inspirat, nu din cauză, ci din efect. Mi-l şi imaginez cu ventilatoru-n faţă în atelierul lui de lucru, ştergându-şi ritmic picăturile de sudoare care-i cădeau pe şevalet, dizolvându-i încet-încet culorile... Nu, deja e prea liric. Mi-l şi imaginez la o coadă infernală de circa douăzeci de persoane, aşteptând să-şi ia pensia de la C.E.C. "Bătrâne, zice el unuia din spatele său, eu m-am lăsat de mult de pictură, dar cred că mă duc acum acasă şi mai fac un tablou!" "Cu ce?" Întreabă celălalt. "Păi uite, vezi ceasul ăla mare de pe perete? Nu ţi se pare că de când aşteptăm noi aici, ăla parcă stă să se topească...?" Deja e prea autohton. Am uitat să menţionez că acţiunea se petrece vara, undeva într-un oraş provincial unde, vorba aia, "de la ruşi vine ploaia"... Nu mai sunt nici ruşii ce-au fost. E cald şi uscat ca-n Sahara. Dali se învârte probabil în mormânt, de la atâtea scenarii nereuşite. Era, oricum, bine-mersi când a pictat tabloul ăla şi ştia el foarte bine la ce se referă. A fost cu siguranţă un mesaj trimis în viitor, lăsat pentru posteritate, un blestem pentru cei care vor veni. Nu ştia nimic despre încălzirea globală, dar a intuit-o perfect. Nu numai că e mai cald pe an ce trece, că secetele fac ravagii, că pământurile nu dau rod, că pădurile iau foc, că dacă laşi o îngheţată nesupravegheată se transformă imediat în lichid... Fleacuri. Ne topim noi! Se topeşte timpul! Dali a încercat să ne avertizeze, dar noi nu l-am ascultat. Căldura fizică se dedublează, are ca echivalent căldura metafizică, foarte diferită de căldura sufletească şi de un infinit de ori mai periculoasă. Căldura metafizică acţionează la nivelul categoriilor superioare pe care omul le intuieşte doar, nefiind capabil să sesizeze în timp util modificările lor radicale. Şi numai ce te trezeşti că a trecut ziua şi tu nu ai făcut nimic sau că atunci când n-ai ce face, timpul se încăpăţânează să mai treacă... Până una-alta, mă uit la termometrul din cameră şi, de timid ce e, se îmbujorează de fiecare dată când îl privesc. Ceasul e şi mai timid, parcă înlemneşte. Următoarea creaţie a mea va fi reprezentativă pentru sentimentele unei zile de vară: un ceas cu limbi de termometru. Cu cât creşte temperatura, limbile se îngreunează. Afară, lumea e la fel de apatică precum pisica de pe acoperişul garajului bătut de soare. Ar trebui să existe strada-piscină, numită chiar Strada Piscinei, unde, în loc de asfaltul fierbinte pe care se chinuie să mai treacă maşinile din când în când, să fie o piscină adâncă, cu apă rece şi curată. Să poţi intra în apă şi de pe trotuar, dar mai ales, la balconul fiecărui bloc dimprejur să fie câte o trambulină. La amiază, când vii obosit de la serviciu, să sari direct în piscină, de la etajul 4 al unui bloc gri-cenuşiu, să atingi fundul piscinei şi să revii la suprafaţă, ca o a doua naştere. Dacă mă uit mult pe geam, chiar am impresia că văd tabloul asta. Probabil e doar vreo "Fata Morgana"... Mai sunt câteva ore până ce apune soarele. Până la urmă, ce-i vinovat el? El îşi face datoria. Iarna trecută când muream de frig la minus 24 de grade era mai bine? "Amintiţi-vă cât de mult mi-aţi dus dorul..." zice el stingher pe un cer mare şi albastru. Ce hapsân, parcă vreo doi-trei norişori acolo şi o adiere de vânt i-ar fi stricat... "Voi, oamenii, nu sunteţi niciodată mulţumiţi!" Ce-i drept, suntem cam pretenţioşi meteorologic. Mă duc totuşi să scot o îngheţată de la congelator. Voiam să-i dau şi lui una, dar o topeşte una-două...
Sabina BĂLAN

miercuri, 10 octombrie 2012

“Caii la fereastră”, spectacol pus în scenă la a VII-a ediţie a Zilelor Teatrului „Mihai Eminescu” Botoşani

Fotografii, Carmen Moraru. Ordinea lor, pur aleatorie, dupa cheful celor de la Blogger... Am ajuns la spectacol la invitatia Elenei Agachi...



























Piesa este scrisă de Matei Visniec, regia artistica este semnata de Petru Vutcarau, scenografia apartine lui Mihai Pastramagiu, iar Sergiu Screlea este responsabil de ilustratia muzicala. Din distributie fac parte actorii Bogdan Muncaciu, Gina Patrascu, Ioan Cretescu, Volin Costin, Andreea Motcu, Mirela Nistor, Alexandru Dobinciuc.

joi, 4 octombrie 2012

Program "Toamna Bobocilor" Botoşani 2012


Şi în cuvinte:
27 octombrie – Colegiul A.T. „Laurian”
30 octombrie – Liceul de artă „Ştefan Luchian”
1 noiembrie – Liceul de ştiinţe ale naturii „Grigore Antipa”
3 noiembrie – Colegiul naţional „Mihai Eminescu”
7 noiembrie – Grupul şcolar „Dimitrie Negreanu”
8 noiembrie – Colegiul economic „Octav Onicescu”
10 noiembrie – „Grupul şcolar „Alexandru cel Bun”
13 noiembrie – Liceul teoretic „Nicolae Iorga”
15 noiembrie – Colegiul tehnic „Gheorghe Asachi”
22 noiembrie – FINALA
Toate spectacolele încep la orele 18.00 

vineri, 21 septembrie 2012

“Botoşani e oraşul în care valorile culturale trebuie să primeze”


* Întotdeauna dincolo de cuvintele în care ne pierdem... există realitatea *
- Bună ziua, doamna Jurma. Sunteţi, la fel ca şi mine, un om stabilit la Botoşani, deşi avem rădăcinile pe cu totul alte meleaguri. Diferenţa dintre noi două este că eu încă mai locuiesc în Botoşani, iar dumneavoastră aţi optat pentru alte zări, mult mai occidentale. Ce v-a rămas la suflet din perioada botoşăneană?
- Gândindu-mă la rădăcini…văd deja copacul pe care l-am desenat demult, copil fiind…cu rădăcini la fel de puternice ca şi coroana... Aceste rădăcini sunt - şi nu vorbesc doar de dragul de a vorbi - în acest pământ, egal, cum se numeşte el, Botoşani, Timişoara sau Reşiţa… Trei oraşe dragi mie… Am ales să plec ACUM pentru că mereu m-am ghidat după ce simt, iar deciziile au fost radicale. Am simţit că nu mai pot fii EU şi sună ciudat acum, pentru că se spune că eşti  câte un EU tot timpul…Am simţit că e nevoie de mine în altă parte… că am ceva de făcut, nu ştiam prea bine ce… şi totul se lega de oameni, că am de urcat nişte trepte care îmi vor deschide inima şi mintea deopotrivă. Acum simt că am urcat câteva trepte, mă bucur că am cunoscut acei oameni, că am fost parte din viaţa lor şi că pot merge mai departe, pe acest drum.
Privind în urmă, văd o evoluţie aproape ciclică. La 10 ani ( îmi place cum sună 10, sunt născută pe 10 şi locuiesc la apartamentul 10 şi poate de aceea am o slăbiciune pentru clasa a 10-a)… Cam la 10 ani ceva îmi spune că drumul meu trebuie să ia o altă direcţie... aşa s-a întâmplat acum 10 ani, când am venit din Timişoara în Botoşani şi am luat totul de la capăt, fără niciun regret… Dumnezeu a vrut să îmi arate această faţă… Botoşani… ca să pot aprecia mai mult tot ce am primit. Botoşaniul îl simt şi îl voi simţi mereu legat de meseria de profesor. Doar aici am fost profesor, aici am “crescut” împreună cu elevii mei, aici am văzut “oameni mari”…din copiii pe care-i ştiam… Nu consider încheiată această perioadă, totul mă leagă de Botoşani, încă am suflete care mă aşteaptă pentru că am promis că mă întorc. Ciudat că acum, când “vorbesc”, ”văd” feţele lor cu zâmbetele sincere, văd ochii strălucind şi mă bucur pentru că îi iubesc, iubesc căldura lor… Nu ştiu dacă am privit relaţia profesor - elev din prisma ierarhiei. Mai degrabă am privit-o ca o legătură între suflete (poate aşa am învăţat de la cei care mi-au fost mie dascăli, şi mi-au devenit model..). Educaţia se face pe termen lung şi nu poţi fi “prezent” în viaţa unui copil dacă nu “simţi”, dacă nu te laşi ”simţită”. Poate am fost (şi nu poate, cu siguranţă) mai blândă şi mai bună decât am fost mamă pentru fiul meu. Poate mi-am dorit un alt tip de învăţământ, poate aş fii vrut o mai mare libertate de exprimare prin limbajul universal al artei. Poate mi-aş fi dorit condiţiile pe care învăţământul din alte ţări le oferă. Am încercat şi doar elevii ştiu dacă am şi reuşit ca tot ce am făcut să fie puţin”altfel”. Sper să îşi amintească cu drag şi peste ani…
- Unul dintre cele mai interesante evenimente pe care l-aţi creat la Botoşani, cu real impact în rândul adolescenţilor, a fost „Parada Ciudatelor”. Care ar fi locul pe care îl ocupă în viaţa noastră tot ce e ciudat, altfel? Mă gândesc la oameni, locuri, manifestări, orice e aparte… Avem nevoie de ciudăţenii? Ne pigmentează ele viaţa, îi dau culoare?
- Cred că ne atrag ciudăţeniile... ca evadare din realitatea gri. Căutăm culoarea deşi nu suntem totdeauna conştienţi de asta. Dacă am fi, ne-am da seama cât de important e să îţi creezi propriul tablou. A prinde culoare înseamnă a avea viaţă şi tot ce e “viu” pare că te trezeşte atunci când, din diferite motive... ai adormit puţin. Botoşaniul a avut pentru mine în egală măsură... doza de culoare, puţin patinată... şi doza de ciudăţenie…(sau poate doza de ciudăţenie mi-am dat-o singură). Mi-a plăcut mereu ca lucrurile pe care le fac să fie... altfel. O oră de educaţie vizuală “altfel” însemna că amorţeala tinerilor atunci când era vorba de ”artă” să devină... mişcătoare. Să fie un colectiv… să preia sarcini, să meargă într-o direcţie... împreună, să gândească practic.. să se implice. Poate aşa mi-ar plăcea să arate Botoşaniul. O mare de oameni inimoşi, o mare de oameni care să simtă ca fac ceva pentru ei şi automat pentru întreaga lume, care să se bucure de puterea pe care o au de a-şi face viaţa mai frumoasă. Ne-am obişnuit să ne plângem că lucrurile merg rău sau în direcţia în care nu ne convine, dar... nu facem nimic. Sau facem: comentăm! Şi aşa devine paiul vecinului mai mare decât bârna din ochiul nostru… Şi îmi vine în minte mama mea, Aglaia Corneanu, care mi-a fost mereu exemplu. Pentru unii ar părea o femeie ciudată... Şi-a pus sufletul în restaurarea Casei Ceomac Cantemir… “Simt că locurile acestea mă iubesc“, spunea Ştefan Luchian şi aici, în casa Ceomac - Cantemir,  Luchian şi-a găsit odihna… În camera atelier, unde obiecte aparţinând pictorului  recrează atmosfera anilor de la sfârşit de secol XIX. Un om... o viaţă dedicată artei... Un om.. şi o inimă dedicate acum  pictorului şi deschisă tuturor care vor să îl cunoască… Aşa ceva nu cred că am mai văzut în Botoşani… E ciudăţenie? E iubire? E altruism? sau toate la un loc… Cred că merită toată recunoştinţa oraşului pentru ce a făcut.
- Sunteţi un artist care se simte în largul lui în faţa unei pânze, sau a unei coli de hârtie. Încercaţi un exerciţiu de imaginaţie, în care oraşul Botoşani e o pictură de mari dimensiuni. Ce aţi retuşa la ea, sau cum l-aţi recrea, din penel sau din fuga creionului?
- Nu ştiu dacă aş vrea să retuşez ceva în Botoşani. Mi-a plăcut mult Centrul Vechi, pe care l-am revăzut cu alţi ochi. Fiecare oraş merită să arate celor care poposesc pentru puţin timp în el cele mai mari minunăţii, pentru a-I face să se întoarcă mereu şi mereu… Dacă aş “vedea” un tablou, el ar fi cu mulţi oameni... clădiri şi oameni. Oameni fericiţi, oameni fără griji... oameni care trăiesc şi iubesc… oameni care pot bucura… Poate întotdeauna mi-am dorit să văd oameni mulţi, care merg în aceeaşi direcţie (poate de asta am şi organizat activităţi cu sute de elevi, deodată). Puterea oamenilor care lucrează împreună este extraordinar de mare şi minunile care le pot face oamenii împreună sunt la fel de mari…
Botoşani e oraşul în care valorile culturale trebuie să primeze şi atunci e clar că şi nivelul cultural al celor care îl locuiesc ar fi pe măsură… Avem atâtea personalităţi născute aici, cum nu există în niciun alt oraş al României şi poate nici în lume, pe-o suprafaţă atât de mică. Aceste valori pot fi promovate prin campanii care să arate lumii întregi cine suntem. Lumea îl cunoaşte şi îl caută în România doar pe Dracula…(tot ca una din ciudăţenii!). Cred că e timpul să arătăm şi altă faţă a României. Să sensibilizăm prin poezie, muzică, pictură… istorie şi credinţă. Trist este că tinerii nu ştiu totul despre Botoşani şi par apatici… Nu-I interesează ce se întâmplă acum aici... pentru că... în grădina vecinului e mai verde. Atâta timp cât din Botoşani lumea pleacă şi nu se mai întoarce…ar fi bine să ne punem mari semne de întrebare. Sună ciudat să vorbesc cu drag de Botoşani... şi totuşi să fiu una din cei care a decis să plece…
- Aţi fost un profesor iubit de elevi, în mod real. Ce i-aţi sfătui pe adolescenţii zilelor noastre, pentru că înclin să cred că ei ascultă un sfat de la oameni în care au încredere… 
- Ultima lecţie de dirigenţie la clasă a fost, ciudat, ”Drumul meu în viaţă”… drumul pe care ni-l alegem… pe care îl avem stabilit... pe care îl dorim… pe care îl visăm... şi ce se întâmplă cu el... după  ani.  Nu vreau să fiu “sfătosul satului“, dar cred că principalul lucru pe care l-aş transmite adolescenţilor ar fi să înveţe  “să vadă” şi “să simtă”, să aibă curajul “să guste” din tot, să aibă încredere în propriile forţe şi să caute în ei puterea şi credinţa care-i va ghida pe propriul drum.  Întotdeauna dincolo de cuvintele în care ne pierdem... există realitatea. Acea realitate care îţi arată foarte clar ceea ce ai de făcut. Nu cu gândul... ci cu inima trebuie să vezi… inima îţi va spune, dacă ştii să o asculţi. Mi se pare important pentru că în ultima vreme inima m-a ghidat, inima mi-a arătat cum poţi vorbi... de la inimă la inimă… Atelierul de pictură pe care l-am realizat la Nürnberg  s-a intitulat “Din inima mea spre Inima noastră”. Am văzut cum poţi picta “cu inima” şi cât de minunată poate fi această comunicare între generaţii. Au fost bătrâni, maturi şi copii, legaţi în culoare… de o mare inimă…
Pregătesc acum o expoziţie de pictură de dimensiuni mari, pentru că simt că e timpul să las culorii puterea  de “a vorbi”, cel puţin pentru câteva luni… Am văzut cu câtă bucurie pictează tinerii şi asta am vrut mereu - bucurie prin culoare. Nu ştiu dacă e greu să îţi creezi un statut ca artist. Atunci când esti conştient de propria valoare... deja ai un nume. Şi mă gândesc la atâţia mari artişti care în viaţă nu au fost “recunoscuţi” (Van Gogh!!!). E bine să ieşi în lume, e bine să vezi cât mai mult şi să fii văzut… să simţi că tot ceea ce faci aduce bucurie în ochii şi în inimile celor care privesc...
- De ce Germania?
- De mică, Germania, pentru mine, a avut un anume “miros” , de parfum, de aer curat… Profesorul de vioară îmi aducea mereu ceva cu miros de Germania… care a devenit pentru mine o stare de bine… tatăl băiatului meu a fost cetăţean german… bunicii lui sunt cetăţeni germani… Mult timp am considerat că Germania nu mi se potriveşte, poate nu am avut curajul să mă desprind, sau aşa a fost drumul meu, ocolitor, ca să pot cunoaşte Botoşaniul... Acum sunt ferm convinsă că, măcar o perioadă, am nevoie de liniştea de aici. Nu ştiu cât va dura. Poate că e doar o parere, poate e doar  o imagine a mea despre ce se întâmplă aici…despre normalitate.
Asta e normalitatea. De a fi om, de a fi pe drumul tău, de a vedea ce faci tu, nu ceilalţi, de a vrea să creşti, sa trăieşti şi să iubeşti viaţa. Să te dezvolţi pe dinăuntru nu pe dinafară, nu să devii... ceea ce ai... ci să  fii... ceea ce eşti.
Se spune că acel care pleacă uită şi de multe ori e bine să uiţi pentru a putea „vedea” mai bine prezentul.
- Scriam, pe vremuri, un text care se intitula „Culoarea vieţii”. Ce culoare are viaţa, în viziunea dumneavoastră, la Botoşani şi în ce tonuri curge ea în Germania, unde trăiţi acum? 
- Viaţa am văzut-o mereu în alb/negru, nu pentru că nu îmi place culoarea, ci pentru că iubesc  contrastul… Iar Botoşaniul, de multe ori l-am văzut “gri”. Prindea culoare prin activităţile culturale, pe care mă bucur că le-am găsi, dar parcă apoi iar era cer întunecat cu nori de ploaie… Aici nu e nevoie de contrast, aici e o stare de “roz” si când spun roz nu mă refer la ceva dulceag, ci la dulce... dulce... ca o bezea... dacă vreţi. Asta e starea ce o trăiesc de câteva luni, stare pe care aş vrea din tot sufletul să o simţiţi. E liniştea care te face să te vezi pe tine, cel dinăuntrul tău. Să vezi că ai nişte daruri pe care până atunci nu le-ai văzut, că acele daruri le poţi da lumii… că exista oameni, oameni cu care simţi că ai o legătură dincolo de cuvinte, dincolo de limba care uneori poate fi un impediment… şi că tot ce faci, poate aduce bucurie. Simţi că trăieşti acea bucurie ca o stare normală şi ai timp să “vezi” toată frumuseţea ce se găseşte lângă tine, ai timp “să simţi” că toate firele cu care ai fost legat vreodată… din neputinţi, frici…dispar. Am întâlnit oameni care mi-au devenit prieteni peste noapte şi nu vorbesc doar de români ci şi de nemţi get-beget. Se spune că nemţii sunt reci, nu e aşa, dacă le vezi inima,  ea e caldă, la fel ca a noastră...
- E greu să-ţi croieşti un statut profesional într-o ţară străină? Cum reuşiţi? Cât vă ajută comunitatea românilor din zonă?
- În Nürnberg există o mare comunitate de români. Am simţit asta în primul rând la Mitropolia Ortodoxă, unde am avut o expoziţie de icoane ca reprezentant al Fundaţiei “Ştefan Luchian” din Botoşani. M-am bucurat de o primire extrem de caldă.
Ionela van Rees- Zotta, preşedinta Asociaţiei “Aşii Români”, platformă culturală care deţine singurul ziar în limba română din Germania “Vocea Ta”,  “Radio R” şi Asociaţia Dacia, mi-a oferit sprijinul în tot ceea ce am dorit să fac şi-i mulţumesc pe această cale. Are o inimă mare, ca a tuturor românilor aflaţi aici. Şi sună ciudat, pentru că aici... sau dincolo… poate fi atât de repede inversat… Am  avut şansa să o întâlnesc pe doamna Consul General Brânduşa Predescu de la Consulatul din München la Rumänishe Festival, festival 100% românesc.
Când eram copil voiam să devin”cineva” şi în mintea mea să fii cineva însemna să realizezi lucruri măreţe. ACUM îmi dau seama că a fi “cineva” înseamnă  ca numele tău să fie pe buzele multor oameni şi dacă e aşa… mi-amşatins scopul… Simt că am foarte mulţi oameni dragi în jur, care au însemnat în viaţa mea ceva şi pentru care am însemnat ceva la un moment dat. Cred că asta e tot ce contează. Nu ştiu dacă mai contează ce anume am făcut, cât e de plin CV-ul cu realizări măreţe, pentru că ceea ce clădeşti în interiorul tău devine vizibil şi poate străluci cu o forţă mai mare decât tot ce ce se poate contabiliza.
- Veţi mai reveni în România, pe termen lung, sau consideraţi Occidentul o soluţie existenţială mult mai viabilă? 
- Încă nu pot spune că am plecat de tot din Botoşani, deşi asta urmează, probabil. Ceea ce am găsit aici nu are comparaţie. Se spune că doar în trecut lumea ”fugea” în Germania ca oază de bine şi da, în trecut diferenţa era enormă. Acum poţi foarte bine să trăieşti oriunde, omul sfinţeşte locul şi poate tocmai de asta, cred că binele fiecăruia pleacă de la “sfinţirea” proprie, apoi mai departe a locului. Aici, oamenii plecaţi de mult timp, care ştiu clar că nu se vor mai întoarce niciodată, se leagă altfel între ei. Ajung să trăiască această normalitate şi să vadă “nebunia” din România ca pe un “ceva” la care nu se mai pot adapta. Botoşani poate oferi o viaţă extrem de liniştită şi frumoasă, dar  oamenii sunt prea preocupaţi de soarta altuia, parca ceva din ei “cere” durere şi nu simte bucurie. Dacă am asculta ce este adânc în noi, frumuseţe şi  armonie… totul ar  fi “altfel”…
- Mulţumesc, mult succes!
Interviu realizat de Carmen Moraru - publicat în numărul 5 al Revistei „Tineri jurnalişti fără frontiere”