* Întotdeauna dincolo de cuvintele în
care ne pierdem... există realitatea *
- Bună ziua,
doamna Jurma. Sunteţi, la fel ca şi mine, un om stabilit la Botoşani, deşi avem
rădăcinile pe cu totul alte meleaguri. Diferenţa dintre noi două este că eu
încă mai locuiesc în Botoşani, iar dumneavoastră aţi optat pentru alte zări,
mult mai occidentale. Ce v-a rămas la suflet din perioada botoşăneană?
- Gândindu-mă la rădăcini…văd deja
copacul pe care l-am desenat demult, copil fiind…cu rădăcini la fel de
puternice ca şi coroana... Aceste rădăcini sunt - şi nu vorbesc doar de dragul
de a vorbi - în acest pământ, egal, cum se numeşte el, Botoşani, Timişoara sau
Reşiţa… Trei oraşe dragi mie… Am ales să plec ACUM pentru că mereu m-am ghidat
după ce simt, iar deciziile au fost radicale. Am simţit că nu mai pot fii EU şi
sună ciudat acum, pentru că se spune că eşti câte un EU tot timpul…Am simţit că e nevoie de
mine în altă parte… că am ceva de făcut, nu ştiam prea bine ce… şi totul se
lega de oameni, că am de urcat nişte trepte care îmi vor deschide inima şi
mintea deopotrivă. Acum simt că am urcat câteva trepte, mă bucur că am cunoscut
acei oameni, că am fost parte din viaţa lor şi că pot merge mai departe, pe
acest drum.
Privind în urmă,
văd o evoluţie aproape ciclică. La 10 ani ( îmi place cum sună 10, sunt născută
pe 10 şi locuiesc la apartamentul 10 şi poate de aceea am o slăbiciune pentru
clasa a 10-a)… Cam la 10 ani ceva îmi spune că drumul meu trebuie să ia o altă
direcţie... aşa s-a întâmplat acum 10 ani, când am venit din Timişoara în Botoşani
şi am luat totul de la capăt, fără niciun regret… Dumnezeu a vrut să îmi arate
această faţă… Botoşani… ca să pot aprecia mai mult tot ce am primit. Botoşaniul
îl simt şi îl voi simţi mereu legat de meseria de profesor. Doar aici am fost
profesor, aici am “crescut” împreună cu elevii mei, aici am văzut “oameni
mari”…din copiii pe care-i ştiam… Nu consider încheiată această perioadă, totul
mă leagă de Botoşani, încă am suflete care mă aşteaptă pentru că am promis că
mă întorc. Ciudat că acum, când “vorbesc”, ”văd” feţele lor cu zâmbetele
sincere, văd ochii strălucind şi mă bucur pentru că îi iubesc, iubesc căldura
lor… Nu ştiu dacă am privit relaţia profesor - elev din prisma ierarhiei. Mai
degrabă am privit-o ca o legătură între suflete (poate aşa am învăţat de la cei
care mi-au fost mie dascăli, şi mi-au devenit model..). Educaţia se face pe
termen lung şi nu poţi fi “prezent” în viaţa unui copil dacă nu “simţi”, dacă
nu te laşi ”simţită”. Poate am fost (şi nu poate, cu siguranţă) mai blândă şi
mai bună decât am fost mamă pentru fiul meu. Poate mi-am dorit un alt tip de învăţământ,
poate aş fii vrut o mai mare libertate de exprimare prin limbajul universal al
artei. Poate mi-aş fi dorit condiţiile pe care învăţământul din alte ţări le
oferă. Am încercat şi doar elevii ştiu dacă am şi reuşit ca tot ce am făcut să
fie puţin”altfel”. Sper să îşi amintească cu drag şi peste ani…
- Unul dintre cele mai interesante evenimente pe care l-aţi creat la
Botoşani, cu real impact în rândul adolescenţilor, a fost „Parada Ciudatelor”.
Care ar fi locul pe care îl ocupă în viaţa noastră tot ce e ciudat, altfel? Mă gândesc la oameni, locuri, manifestări, orice e
aparte… Avem nevoie de ciudăţenii? Ne pigmentează ele viaţa, îi dau culoare?
- Cred că ne atrag ciudăţeniile... ca
evadare din realitatea gri. Căutăm culoarea deşi nu suntem totdeauna conştienţi
de asta. Dacă am fi, ne-am da seama cât de important e să îţi creezi propriul
tablou. A prinde culoare înseamnă a avea viaţă şi tot ce e “viu” pare că te
trezeşte atunci când, din diferite motive... ai adormit puţin. Botoşaniul a
avut pentru mine în egală măsură... doza de culoare, puţin patinată... şi doza
de ciudăţenie…(sau poate doza de ciudăţenie mi-am dat-o singură). Mi-a plăcut
mereu ca lucrurile pe care le fac să fie... altfel. O oră de educaţie vizuală
“altfel” însemna că amorţeala tinerilor atunci când era vorba de ”artă” să
devină... mişcătoare. Să fie un colectiv… să preia sarcini, să meargă într-o
direcţie... împreună, să gândească practic.. să se implice. Poate aşa mi-ar plăcea
să arate Botoşaniul. O mare de oameni inimoşi, o mare de oameni care să simtă
ca fac ceva pentru ei şi automat pentru întreaga lume, care să se bucure de
puterea pe care o au de a-şi face viaţa mai frumoasă. Ne-am obişnuit să ne
plângem că lucrurile merg rău sau în direcţia în care nu ne convine, dar... nu
facem nimic. Sau facem: comentăm! Şi aşa devine paiul vecinului mai mare decât
bârna din ochiul nostru… Şi îmi vine în minte mama mea, Aglaia Corneanu, care
mi-a fost mereu exemplu. Pentru unii ar părea o femeie ciudată... Şi-a pus
sufletul în restaurarea Casei Ceomac Cantemir… “Simt că locurile acestea mă
iubesc“, spunea Ştefan Luchian şi aici, în casa Ceomac - Cantemir, Luchian şi-a găsit odihna… În camera atelier,
unde obiecte aparţinând pictorului
recrează atmosfera anilor de la sfârşit de secol XIX. Un om... o viaţă
dedicată artei... Un om.. şi o inimă dedicate acum pictorului şi deschisă tuturor care vor să îl
cunoască… Aşa ceva nu cred că am mai văzut în Botoşani… E ciudăţenie? E iubire?
E altruism? sau toate la un loc… Cred că merită toată recunoştinţa oraşului
pentru ce a făcut.
- Sunteţi un artist care se simte în largul lui în faţa unei pânze, sau a
unei coli de hârtie. Încercaţi un exerciţiu de imaginaţie, în care oraşul
Botoşani e o pictură de mari dimensiuni. Ce aţi retuşa la ea, sau cum l-aţi
recrea, din penel sau din fuga creionului?
- Nu ştiu dacă aş vrea să retuşez ceva
în Botoşani. Mi-a plăcut mult Centrul Vechi, pe care l-am revăzut cu alţi ochi.
Fiecare oraş merită să arate celor care poposesc pentru puţin timp în el cele
mai mari minunăţii, pentru a-I face să se întoarcă mereu şi mereu… Dacă aş
“vedea” un tablou, el ar fi cu mulţi oameni... clădiri şi oameni. Oameni
fericiţi, oameni fără griji... oameni care trăiesc şi iubesc… oameni care pot
bucura… Poate întotdeauna mi-am dorit să văd oameni mulţi, care merg în aceeaşi
direcţie (poate de asta am şi organizat activităţi cu sute de elevi, deodată).
Puterea oamenilor care lucrează împreună este extraordinar de mare şi minunile
care le pot face oamenii împreună sunt la fel de mari…
Botoşani e oraşul în care valorile
culturale trebuie să primeze şi atunci e clar că şi nivelul cultural al celor
care îl locuiesc ar fi pe măsură… Avem atâtea personalităţi născute aici, cum
nu există în niciun alt oraş al României şi poate nici în lume, pe-o suprafaţă
atât de mică. Aceste valori pot fi promovate prin campanii care să arate lumii
întregi cine suntem. Lumea îl cunoaşte şi îl caută în România doar pe Dracula…(tot
ca una din ciudăţenii!). Cred că e timpul să arătăm şi altă faţă a României. Să
sensibilizăm prin poezie, muzică, pictură… istorie şi credinţă. Trist este că
tinerii nu ştiu totul despre Botoşani şi par apatici… Nu-I interesează ce se
întâmplă acum aici... pentru că... în grădina vecinului e mai verde. Atâta timp
cât din Botoşani lumea pleacă şi nu se mai întoarce…ar fi bine să ne punem mari
semne de întrebare. Sună ciudat să vorbesc cu drag de Botoşani... şi totuşi să
fiu una din cei care a decis să plece…
- Aţi fost un profesor iubit de elevi, în mod real. Ce i-aţi sfătui pe
adolescenţii zilelor noastre, pentru că înclin să cred că ei ascultă un sfat de
la oameni în care au încredere…
- Ultima lecţie de dirigenţie la clasă
a fost, ciudat, ”Drumul meu în viaţă”… drumul pe care ni-l alegem… pe care îl
avem stabilit... pe care îl dorim… pe care îl visăm... şi ce se întâmplă cu
el... după ani. Nu vreau să fiu “sfătosul satului“, dar cred
că principalul lucru pe care l-aş transmite adolescenţilor ar fi să înveţe “să vadă” şi “să simtă”, să aibă curajul “să
guste” din tot, să aibă încredere în propriile forţe şi să caute în ei puterea
şi credinţa care-i va ghida pe propriul drum. Întotdeauna dincolo de cuvintele în care ne
pierdem... există realitatea. Acea realitate care îţi arată foarte clar ceea ce
ai de făcut. Nu cu gândul... ci cu inima trebuie să vezi… inima îţi va spune,
dacă ştii să o asculţi. Mi se pare important pentru că în ultima vreme inima
m-a ghidat, inima mi-a arătat cum poţi vorbi... de la inimă la inimă… Atelierul
de pictură pe care l-am realizat la Nürnberg s-a intitulat “Din inima mea spre Inima
noastră”. Am văzut cum poţi picta “cu inima” şi cât de minunată poate fi
această comunicare între generaţii. Au fost bătrâni, maturi şi copii, legaţi în
culoare… de o mare inimă…
Pregătesc acum o expoziţie de pictură
de dimensiuni mari, pentru că simt că e timpul să las culorii puterea de “a vorbi”, cel puţin pentru câteva luni… Am
văzut cu câtă bucurie pictează tinerii şi asta am vrut mereu - bucurie prin
culoare. Nu ştiu dacă e greu să îţi creezi un statut ca artist. Atunci când esti
conştient de propria valoare... deja ai un nume. Şi mă gândesc la atâţia mari
artişti care în viaţă nu au fost “recunoscuţi” (Van Gogh!!!). E bine să ieşi în
lume, e bine să vezi cât mai mult şi să fii văzut… să simţi că tot ceea ce faci
aduce bucurie în ochii şi în inimile celor care privesc...
- De
ce Germania?
- De mică, Germania, pentru mine, a
avut un anume “miros” , de parfum, de aer curat… Profesorul de vioară îmi
aducea mereu ceva cu miros de Germania… care a devenit pentru mine o stare de
bine… tatăl băiatului meu a fost cetăţean german… bunicii lui sunt cetăţeni germani…
Mult timp am considerat că Germania nu mi se potriveşte, poate nu am avut
curajul să mă desprind, sau aşa a fost drumul meu, ocolitor, ca să pot cunoaşte
Botoşaniul... Acum sunt ferm convinsă că, măcar o perioadă, am
nevoie de liniştea de aici. Nu ştiu cât va dura. Poate că e doar o parere, poate
e doar o imagine a mea despre ce se
întâmplă aici…despre normalitate.
Asta e
normalitatea. De a fi om, de a fi pe drumul tău, de a vedea ce faci tu, nu
ceilalţi, de a vrea să creşti, sa trăieşti şi să iubeşti viaţa. Să te dezvolţi pe dinăuntru nu pe dinafară,
nu să devii... ceea ce ai... ci să fii...
ceea ce eşti.
Se spune că acel care pleacă uită şi de
multe ori e bine să uiţi pentru a putea „vedea” mai bine prezentul.
- Scriam, pe vremuri, un text care se intitula „Culoarea vieţii”. Ce
culoare are viaţa, în viziunea dumneavoastră, la Botoşani şi în ce tonuri curge
ea în Germania, unde trăiţi acum?
- Viaţa am văzut-o mereu în alb/negru,
nu pentru că nu îmi place culoarea, ci pentru că iubesc contrastul… Iar Botoşaniul, de multe ori l-am
văzut “gri”. Prindea culoare prin activităţile culturale, pe care mă bucur că
le-am găsi, dar parcă apoi iar era cer întunecat cu nori de ploaie… Aici nu e
nevoie de contrast, aici e o stare de “roz” si când spun roz nu mă refer la
ceva dulceag, ci la dulce... dulce... ca o bezea... dacă vreţi. Asta e starea ce
o trăiesc de câteva luni, stare pe care aş vrea din tot sufletul să o simţiţi. E
liniştea care te face să te vezi pe tine, cel dinăuntrul tău. Să vezi că ai
nişte daruri pe care până atunci nu le-ai văzut, că acele daruri le poţi da lumii…
că exista oameni, oameni cu care simţi că ai o legătură dincolo de cuvinte,
dincolo de limba care uneori poate fi un impediment… şi că tot ce faci, poate aduce
bucurie. Simţi că trăieşti acea bucurie ca o stare normală şi ai timp să “vezi”
toată frumuseţea ce se găseşte lângă tine, ai timp “să simţi” că toate firele
cu care ai fost legat vreodată… din neputinţi, frici…dispar. Am întâlnit oameni
care mi-au devenit prieteni peste noapte şi nu vorbesc doar de români ci şi de
nemţi get-beget. Se spune că nemţii sunt reci, nu e aşa, dacă le vezi
inima, ea e caldă, la fel ca a noastră...
- E greu să-ţi croieşti un statut profesional într-o ţară străină? Cum
reuşiţi? Cât vă ajută comunitatea românilor din zonă?
- În Nürnberg există
o mare comunitate de români. Am simţit asta în primul rând la Mitropolia
Ortodoxă, unde am avut o expoziţie de icoane ca reprezentant al Fundaţiei
“Ştefan Luchian” din Botoşani. M-am bucurat de o primire extrem de caldă.
Ionela van Rees- Zotta,
preşedinta Asociaţiei “Aşii Români”, platformă culturală care deţine singurul
ziar în limba română din Germania “Vocea Ta”,
“Radio R” şi Asociaţia Dacia, mi-a oferit sprijinul în tot ceea ce am
dorit să fac şi-i mulţumesc pe această cale. Are o inimă mare, ca a tuturor
românilor aflaţi aici. Şi sună ciudat, pentru că aici... sau dincolo… poate fi
atât de repede inversat… Am avut şansa
să o întâlnesc pe doamna Consul General Brânduşa Predescu de la Consulatul din
München la Rumänishe Festival, festival 100% românesc.
Când eram copil
voiam să devin”cineva” şi în mintea mea să fii cineva însemna să realizezi
lucruri măreţe. ACUM îmi dau seama că a fi “cineva” înseamnă ca numele tău să fie pe buzele multor oameni
şi dacă e aşa… mi-amşatins scopul… Simt că am foarte mulţi oameni dragi în jur,
care au însemnat în viaţa mea ceva şi pentru care am însemnat ceva la un moment
dat. Cred că asta e tot ce contează. Nu ştiu dacă mai contează ce anume am
făcut, cât e de plin CV-ul cu realizări măreţe, pentru că ceea ce clădeşti în
interiorul tău devine vizibil şi poate străluci cu o forţă mai mare decât tot
ce ce se poate contabiliza.
- Veţi mai reveni în România, pe termen lung, sau consideraţi Occidentul o
soluţie existenţială mult mai viabilă?
- Încă nu pot spune că am plecat de tot
din Botoşani, deşi asta urmează, probabil. Ceea ce am găsit aici nu are
comparaţie. Se spune că doar în trecut lumea ”fugea” în Germania ca oază de
bine şi da, în trecut diferenţa era enormă. Acum poţi foarte bine să trăieşti
oriunde, omul sfinţeşte locul şi poate tocmai de asta, cred că binele fiecăruia
pleacă de la “sfinţirea” proprie, apoi mai departe a locului. Aici, oamenii
plecaţi de mult timp, care ştiu clar că nu se vor mai întoarce niciodată, se
leagă altfel între ei. Ajung să trăiască această normalitate şi să vadă
“nebunia” din România ca pe un “ceva” la care nu se mai pot adapta. Botoşani
poate oferi o viaţă extrem de liniştită şi frumoasă, dar oamenii sunt prea preocupaţi de soarta
altuia, parca ceva din ei “cere” durere şi nu simte bucurie. Dacă am asculta ce
este adânc în noi, frumuseţe şi armonie…
totul ar fi “altfel”…
- Mulţumesc, mult succes!
Interviu realizat de Carmen Moraru -
publicat în numărul 5 al Revistei „Tineri jurnalişti fără
frontiere”
